Am scris rândurile de mai jos, cele legate de execuţii şi călăi, pornind de la poza în care apar alături de prietenul şi colegul de reconstituiri istorice Jan, de la Ordinul Mercenarilor din Aserculis la Sibiu, în august 2019. Jan este specializat în roluri de călău, iar cu un călău trebuie să te ai întotdeauna bine, mai ales dacă este şi mercenar. După cum glumea Jan însuşi, pentru bani, un mercenar ar face (aproape) orice. Dincolo de o prietenie profesională dublată de consideraţie artistică, documentarea pentru textul de faţă a fost o adevărată provocare. Am reţinut câteva informaţii dintr-o carte extrem de interesantă, The Faithful Executioner: Life and Death, Honor and Shame in the Turbulent Sixteenth Century, scrisă de Joel F. Harrington. Reconstituirile trebuie să ţină cont de sursele cele mai credibile din punct de vedere ştiinţific, cel puţin acesta este punctul de vedere adoptat de Nomen Est Omen. Nu în ultimul rând, titlul se referă la Cetatea Sibiului, iar subtitlul pozei este împrumut de la Orhan Pamuk.

În Evul Mediu, execuțiile aveau rolul de a şoca audienţa (în context moralizator) reafirmând totodată autoritatea divină și temporală. Echilibrul fragil între cele două aspecte putea fi menţinut doar de către un călău cu activitate profesională meritorie, dispus să aplice violența în mod ritualic și reglementat, în numele statului. Această meserie presupunea o amplă instruire, constând în pregătire fizică, menţinere a formei şi apetenţei pentru obiectul activităţii şi antrenamente de dobândire a măiestriei necesare în aplicarea pedepselor, execuţii sau mutilări. Ucenicii începeau prin a spinteca dovleci, ulterior animale, pentru a trece apoi la semenii lor. Un celebru caz de malpraxis este cel al contelui Henri de Chalais, din 1626, a cărui decapitare a necesitat 29 de lovituri … Ghinion! Ducele James Scott, executat în 1685, a fost ceva mai norocos, fiind nevoie de doar cinci lovituri. Cuvintele sale “v-am spus eu (că nu este destul de ascuţit toporul)”, rostite înaintea ultimei lovituri, au rămas celebre. Revenind, existau o sumă de privilegii prin care era răsplătită această profesie (vocaţională), cum ar fi scutirile de taxe, impozite sau dări, la care se adăugau bacşişurile date de condamnaţi pentru evitarea rateurilor şi diminuarea implicită a suferinţelor, dar existau şi neajunsuri substanţiale. Călăii nu erau primiţi în biserică sau în casele oamenilor şi erau marginalizaţi de societate. Principalele pedepse constau în spânzurare, decapitare, ardere pe rug, tragere pe roată şi diverse torturi sau maltratări. În fine, “teatrul groazei” după cum a fost numit spectacolul extins al execuţiilor de către istoricul Richard van Dulmen, conţinea trei acte atent coregrafiate, respectiv procesul cu condamnarea de rigoare, procesiunea publică şi execuţia în sine.