Folosită de-a lungul întregii istorii, armura a fost determinată de materialele şi tehnologia fiecărei perioade în parte. Pe parcursul câtorva mii de ani, de la piele, os şi lemn, s-a ajuns la bronz şi oţel. Versiunea de armură întreagă, cu plăci, cea mai cunoscută în zilele noastre, a apărut în Europa Medievală odată cu inventarea ciocanelor hidraulice. Trebuie să menţionăm că dezvoltarea armurii este paralelă cu cea a eficienţei armamentului, ideea fiind protecţia maximă, pe cât se poate, fără sacrificarea mobilităţii. Dacă în anii ’90, ordinele de reconstituiri istorice din România, abia înfiinţate, mergeau mai degrabă pe cartea butaforiilor decât pe cea funcţională, de mai bine de un deceniu, acestea s-au aliniat la cele mai onorabile standarde internaţionale. Imaginea care însoţeşte rândurile de faţă a fost capturată în Piaţa Mare din Sibiu, la Festivalul “Cetăţi Transilvane” 2016, într-o pauză de hidratare. La 30 de grade Celsius, cu 40 de kilograme de echipament, un luptător poate pierde 1 litru de apă în doar câteva minute.